Niculina Moica ニクリナ・モイカ
For the version in French, English and Romanian, scroll below.
Pour la version en français, anglais et roumain, scrollez ci-dessous.
Pentru varianta în limbile franceză și engleză și română, derulați mai jos.
1959年、共産主義時代に政治的な理由で15歳半で逮捕され、20年の重労働刑を言い渡された。そのうち5年以上を服役した。彼女は現在、元政治犯協会の会長であり、共産政権下の刑務所での残虐行為に直面した、生存しているルーマニア人の最後の1,000人の一人である。
幼い頃の思い出の花は、よく遊んだ庭のライラックの茂み、窓の下に咲いていたシュッコンタバコ、中庭に母親が置いたテンジクアオイの鉢など。彼女の記憶によれば、牢獄の中では、魂を喜ばせるようなものはすべて禁じられていた。「すべてが灰色で、悲しいものでした。5年間で花を一本も見ることはありませんでした。中庭は舗装され、草一本生えないようにコンクリートで固められていたのです」。
拘留中の5年間、彼女は鏡で自分の姿を見ることすらできなかった。出所後、初めて見た花の色や香りは覚えていない。「両親との再会や外の生活に夢中で、他のことには目が向きませんでした。どうやって、どこで生活を再開すればいいのか悩んでいました」。
現在、彼女が好きな花は牡丹とラベンダーである。
Ancienne prisonnière politique du régime communiste, arrêtée en 1959, à l’âge de 15 ans et demi, condamnée à 20 ans de travaux forcés, dont elle a purgé plus de 5 ans. Actuellement, elle est présidente de l’Association des anciens détenus politiques et l’une des 1 000 dernières Roumaines encore en vie à avoir été confrontées aux atrocités des prisons communistes. Les fleurs dont elle se souvient de son enfance sont les buissons de lilas dans le jardin de la maison, sous lesquels elle jouait, la Reine de la Nuit allongée sous les fenêtres et les pots de géraniums placés par sa mère le long de la cour de la maison. Comme il l’avoue, tout ce qui aurait pu réjouir son âme en prison lui était interdit : « Tout était gris, triste. Je n’avais pas vu une fleur depuis cinq ans, les cours de promenade étaient pavées de pavés ou de ciment, précisément pour qu’il n’y ait même pas un brin d’herbe. » En détention, pendant cinq ans, il ne s’est pas regardé dans un miroir. Mme Moica ne se souvient pas de la première fleur qu’elle a vue ou sentie après sa sortie de prison : « J’étais tellement préoccupée par les retrouvailles avec mes parents, par la vie à l’extérieur, que je n’avais plus d’yeux pour rien d’autre. Je me demandais comment et où reprendre ma vie.» Ses fleurs préférées aujourd’hui sont les pivoines et les muguets.
Former political prisoner of the communist regime, arrested in 1959, at the age of 15 and a half, sentenced to 20 years of hard labor, of which she served more than 5 years. Currently, she is the president of the Association of Former Political Prisoners and one of the last 1,000 Romanians alive who faced the atrocities of communist prisons. The flowers she remembers from her childhood are the lilac bushes in the garden of the house, under which she played, the Queen of the Night stretched out under the windows and the pots of geraniums placed by her mother along the yard of the house. As she confesses, everything that could have delighted her soul in prison was forbidden: “Everything was gray, sad. I didn’t see a flower for five years, the walking yards were paved or cemented, precisely so that there wouldn’t be even a blade of grass.” In detention, for five years, she did not look at herself in a mirror. Mrs. Moica does not remember the first flower she saw or smelled after her release from prison: “I was too preoccupied with meeting my parents, with life outside, that I had no eyes for anything else. I was worried about how and where to start my life again.” Her favorite flowers today are peonies and lilies of the valley.
Fostă deținută politic a regimului comunist, arestată în 1959, la vârsta de 15 ani și jumătate, condamnată la 20 ani de muncă silnică, din care a efectuat mai mult de 5 ani. În prezent, este președinta Asociației Foștilor Deținuți Politici și una dintre ultimii 1.000 de români rămași în viață care au înfruntat atrocitățile închisorilor comuniste. Florile despre care își amintește din copilărie sunt tufele de liliac din grădina casei, sub care se și juca, Regina Nopții întinsă pe sub ferestre și ghivecele de mușcate așezate de mama ei de-a lungul curții casei. După cum mărturisește, tot ce i-ar fi putut încânta sufletul în închisoare era interzis: ”Totul era gri, trist. N-am văzut o floare cinci ani de zile, curțile de plimbare erau pietruite sau cu ciment, tocmai pentru a nu fi nici măcar un fir de iarbă”. În detenție, timp de cinci ani, nu s-a văzut într-o oglindă. Doamna Moica nu își aduce aminte de prima floare văzută sau mirosită după eliberarea din închisoare: “Eram prea preocupată de reîntâlnirea cu părinții mei, cu viața de afară, încât n-am avut ochi pentru nimic altceva. Eram îngrijorată de cum și de unde să-mi reiau viața.” Florile sale preferate sunt astăzi bujorii și lăcrămioarele.
