for Romanian version, scroll down.
(born 1923) Pediatrician and writer. Jewish, Holocaust survivor. Born in Câmpulung Moldovenesc, Suceava County, where she studied in elementary school. Her high school studies, which began in Botoșani, were interrupted by Law Decree No. 3438 of October 11, 1940, regulating the situation of Jews in education: “Those born of both Jewish parents, regardless of religion… are not admitted as students in Romanian primary, secondary, or higher state or private schools, nor in schools of other Christian ethnic units,” based on the principle of numerus nullus. On October 10, 1941, she was deported along with her family and all Jews from Câmpulung Moldovenesc. At the train station, their identity documents and house keys were taken from them. They were loaded into cattle cars and traveled non-stop for two days. They first arrived at the camp in Moghilev-Podolsk, following the Jews from Siret and Rădăuți. From there, Mirjam Bercovici’s family managed to go to the Djurin camp by paying some German soldiers, but they were separated from their grandparents, who were never seen again. Three weeks after the deportation, Mirjam began to write with a chemical pencil in a notebook she received as a gift, keeping a journal recording what was happening to her and her family, describing the misery, cold, hunger, and illnesses they endured. Freed from the ghetto by the Soviet army, she returned to Romania, to Botoșani, on May 2, 1944, after a two-week journey. Her immediate family reunited there entirely by the end of June, but half of her extended family—uncles, aunts, and grandparents—remained in mass graves in Transnistria and Auschwitz. Mirjam Bercovici was hired by the city hall as a Russian language translator and completed high school in one year. In 1945, she entered the Faculty of Medicine. In 1946, out of pure conviction, she joined the Romanian Communist Party. She graduated as one of the top three students in the first series of pediatricians in Romania after World War II. She was assigned to the Institute for the Protection of Mothers and Children. She did the first shift in the history of the Pediatric Department of Fundeni Hospital in 1959. She progressively climbed all academic hierarchical levels, but in 1961, before being promoted to lecturer, she was removed from teaching following an anonymous denunciation due to an alleged request for emigration to Israel. Between 1970 and 1974, she obtained her doctorate in medical sciences with a thesis in oncology. In 1992, she retired as a primary physician and head of the oncology-pediatrics department at Fundeni Hospital. After retirement, she worked for 13 years as a home doctor for elderly Jewish community members in Bucharest and, simultaneously, for seven years as a school doctor at Lauder School. In 1992, based on the document written in the camps and kept for decades for fear of it reaching the communist authorities, she published the book titled “Ghetto Diary” in Germany. In 1995, the book was published in Romania as well. The original diary was donated to the Holocaust Museum in Washington, D.C., USA. She never returned to Câmpulung, as the memory of her neighbors urging, “Jews, go to Palestine!” remained vividly in her mind. She is involved in the actions of the Association of Holocaust Survivors in Romania to raise awareness, particularly among the youth, about the history of the country where she was born and lived.
( născută 1923) Medic pediatru și scriitoare. Evreică, supraviețuitoare a Holocaustului. Născută în Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava, unde studiază în gimnaziu. Studiile liceale începute la Botoșani i-au fost întrerupte prin decretul-lege nr. 3438 din 11 octombrie 1940, pentru reglementarea situației evreilor în învățământ: „Cei născuți din ambii părinți evrei, indiferent de religie… nu sunt admiși ca elevi sau studenți în școlile românești de grad primar, secundar sau superior de stat sau particular și nici în școlile celorlalte unități etnice creștine”, pe principiul numerus nullus. În 10 octombrie 1941 este deportată împreună cu familia sa și toți evreii din Câmpulung Moldovenesc. La gară, le-au fost luate actele de identitate și cheile caselor. Au fost urcați în vagoane de vite și au mers fără oprire timp de două zile. Au ajuns întâi la lagărul din Moghilev-Podolsk, după evreii din Siret și Rădăuți. De aici, familia lui Mirjam Bercovici a reușit să meargă la lagărul Djurin, plătind niște soldați germani, dar s-au despărțit de bunici, care nu au mai fost regăsiți niciodată. După trei săptămâni de la deportare, Mirjam Bercovici începe să scrie cu un creion chimic, pe un caiet primit în dar, un jurnal în care reține ce li se întâmpla ei și familiei ei, în care descrie mizeria, frigul, foamea și bolile prin care au trecut ea și familia sa. Eliberată din ghetou de armata sovietică, se întoarce în România, la Botoșani, în 2 mai 1944, după ce a mers timp de două săptămâni. Familia sa apropiată s-a reunit acolo în întregime, la sfârșitul lunii iunie, dar jumătate din familia extinsă, unchii, mătușile și bunicii săi, a rămas în gropile comune din Transnistria și de la Auschwitz. Mirjam Bercovici s-a angajat la primăria din oraș pe post de traducător de limba rusă și a terminat liceul făcând ultimele două clase într-un an. În 1945 a intrat la Facultatea de Medicină. În 1946 intră, din pură convingere, în Partidul Comunist Român. Absolvă facultatea ca unul dintre cei trei studenți cu notă maximă, în prima serie de medici pediatri ai României de după cel de-al Doilea Război Mondial. E repartizată la Institutul pentru Ocrotirea Mamei și a Copilului. Face prima gardă din istoria Secției de pediatrie a Spitalului Fundeni, în 1959. Urcă progresiv toate gradele ierarhice universitare dar, în 1961, înainte de a fi avansată conferențiar, e scoasă din învățământ în urma unui denunț anonim pentru o presupusă cerere de emigrare în Israel. Între 1970 și 1974 obține doctoratul în științe medicale cu o teză în oncologie. În 1992, iese la pensie ca medic primar și șef al secției de onco-pediatrie din Spitalul Fundeni. Pensionară, lucrează timp de 13 ani ca medic la domiciliu pentru asistații vârstnici ai comunității evreilor din București și, în paralel, șapte ani ca medic la școala Lauder. În 1992, pe baza documentului scris în lagăre și păstrat apoi decenii cu frica de a nu ajunge la autoritățile comuniste, publică în Germania cartea intitulată „Jurnal de ghetou”. În 1995 cartea este publicată și în România. Originalul jurnalului este donat Muzeului Holocaustului din Washington DC, SUA. Nu a mai revenit niciodată în Câmpulung, fiindu-i foarte viu în memorie îndemnul vecinilor: „Jidanilor, mergeți în Palestina!”. E implicată în acțiunile Asociației Supraviețuitorilor Holocaustului din România de a face cunoscută, în special tinerilor, istoria țării în care s-a născut și a trăit.
