Marta Vasiliu (n. 1929)
Născută Marta Frunză, în Constanța, România. Supraviețuitoare din „Administrația Generală a Lagărelor de muncă forțată” a URSS, în rusă „Glavnoe upravlenie ispravitelno—trudovîh lagherei” – GULAG. Tatăl ei a murit când ea avea șase ani. După cinci ani, mama ei s-a recăsătorit cu un alt român, în Constanța. Bărbatul fusese căsătorit cu o femeie din Germania, cu care avea alți doi băieți și o fată, rezidenți în Germania. În vara anului 1941, frații vitregi ai Martei Vasiliu au fost înrolați în armata lui Hitler și, în drumul lor spre Frontul de Răsărit, au fost cantonați pentru câteva zile în Constanța, unde și-au vizitat tatăl. Dorind să marcheze momentul, au făcut cu toții o fotografie în care ei apăreau în uniforme germane, iar Marta Vasiliu, la cei 11 ani ai ei, este așezată în mijlocul lor, îmbrăcată într-o rochie albă, cu dantelă. În următorul an, cei doi frați mor în luptă, la Stalingrad, și tatăl lor moare citind telegrama prin care îi era anunțată vestea morții lor. În primăvara anului 1944, mama ei o lasă cu albumul de fotografii de familie la bunica ei maternă din Bălți, în Basarabia, și pleacă la Constanța pentru a rezolva mici chestiuni administrative. A fost ultima oară când Marta Vasiliu și-a văzut mama. Câteva zile mai apoi, albumul a fost găsit de soldații sovietici, după ce Armata Roșie a preluat controlul zonei. Fotografia din album cu frații ei vitregi a fost motivul arestării Martei Vasiliu. Din acea zi nu și-a mai văzut niciodată bunica. A fost anchetată și torturată, pentru câteva luni. Fotografia a fost și capul de acuzare în procesul desfășurat imediat după ce ea a împlinit 16 ani, vârsta majoratului în legislația URSS. Marta Vasiliu a fost judecată la Chișinău, de Sovietul Suprem, în limba rusă, cu un avocat și un traducător din oficiu. A fost condamnată la 10 ani de GULAG în Siberia. A supraviețuit unui transport în condiții inumane, unei detenții desfășurate în condiții mult sub normele umanitare, efectuând muncă fizică forțată, uneori la temperaturi de minus 40 de grade Celsius. A văzut cum au murit în jurul ei mii de oameni și a cărat în cârcă cadavre ale deținuților care mureau muncind. A fost eliberată în 1955, fără să aibă acte românești, și a fost trimisă să lucreze într-un colhoz de lângă Odessa, sub supravegherea Securității sovietice. De acolo a plecat „neautorizat” către Ambasada României din Moscova, unde a solicitat să fie repatriată. A primit viza și documentele românești în câteva luni, dar permisiunea rusească o primit-o numai după ce a scris o declarație dictată, prin care se angaja să nu pomenească de închisoarea și lagărele prin care trecuse. Avea 27 de ani. Îi trimite mamei sale o scrisoare și o anunță că revine acasă. Citind-o, mama ei face un atac de cord și moare. Ajunsă acasă cu trenul, Marta Vasiliu îi găsește mormântul proaspăt. A urmat o școală postliceală de contabilitate și s-a căsătorit, la 46 de ani, cu un medic. Cu opt luni înainte de Revoluția Română, a fost anchetată la domiciliu de doi reprezentanți ai Securității care o bănuiau că e membră în grupul disidentului Radu Filipescu, pe care nici nu îl cunoștea. De frica unei noi arestări, până la Revoluție a trăit cu un bagaj permanent pregătit, având un șoc emoțional la auzul fiecărei sonerii. Soțul ei află povestea ei întâmplător, la câțiva ani de la Revoluție, când ea și-a întocmit dosarul de deportat politic pentru Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, al cărei membru este în prezent. Marta Vasiliu nu a putut avea niciodată copii. (Fragment din textul ediției a doua a cărții “Oameni.Putere.România.”, publicată în luna octombrie a anului 2020).
