Ion Iliescu (n. 1930)
Președinte al României, a condus statul român în trei rânduri, ca președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN), între 22 decembrie 1989 și 1992, și ca președinte ales, între anii 1992 – 1996 și 2000 – 2004. Ion Iliescu a fost unul dintre cei mai importanți lideri comuniști, membru fondator în 1990 al Frontului Salvării Naționale (FSN), partid transformat în Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), apoi în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) și, respectiv, în Partidul Social Democrat (PSD). A fost ales senator din partea acestor partide între anii 1996 – 2000 și 2004 – 2008. Este președinte de onoare al PSD. Tatăl său, fost activist comunist instruit la Moscova în perioada 1931 – 1935, a făcut închisoare cu intermitențe până în 1939, când a murit. Mama vitregă a lui Ion Iliescu, fostă participantă cu brigăzile kominterniste sovietice la războiul din Spania, a lucrat după 1944 pentru primul vicepremier al guvernului comunist, ulterior fiind angajată la agențiile economice ale României din Sofia și Moscova și pensionată ca directoare a Direcției Generale a Vămilor. Ion Iliescu a aderat la Uniunea Tineretului Comunist (UTC) în 1944 și a avut o ascensiune continuă în ierarhia de partid. Absolvise liceul în București și a studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București. În 1947 a fost voluntar pe șantierul național al tineretului, la Căile ferate. În 1949 a devenit membru al Comitetului Central al UTC. Între 1950 și 1954 a studiat la Institutul Energetic al Universității din Moscova, perioadă în care a fost secretar al Comitetului Unional al studenților și aspiranților români aflați la studii în Uniunea Sovietică (URSS). Ion Iliescu a devenit membru al Partidului Comunist Român (PCR) în 1953. A fost membru al Biroului CC al UTC și secretar al CC al UTC între 1954 și 1960. În 1957, era președintele Consiliului Uniunii Asociațiilor Studențești din Republica Populară Romînă (RPR), între 1960 și 1962 a fost adjunct al Șefului Secției de Propagandă și Agitație al CC al PCR și, în perioada 1962 – 1965, șef al Secției de învățământ și Sănătate din Direcția de Propagandă și cultură a CC al PCR. A fost deputat al Marii Adunări Naționale din 1957 până în 1985. Considerat un tânăr loial politicii lui Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu a avut o ascensiune remarcabilă după numirea acestuia în fruntea statului român, în 1965. A devenit membru al CC al PCR (1969 – 1984), membru supleant al CC al PCR între 1965 – 1969 și membru supleant al Comitetului Politic Executiv (CPEx), în perioada 1969 – 1974. A fost membru plin al CPEx din 1974 până în 1979, prim-secretar al CC al UTC între 1967 – 1971 și, după ce în 1971 a depășit limita de vârstă UTC-istă, a fost secretar al CC al PCR. Numit vicepreședinte al Consiliului Județean Timiș între 1971 și 1974, unde îi cunoaște pe Virgil Măgureanu și pe Claudiu Iordache, a continuat să fie și membru supleant al CPEx. A fost numit în fruntea județului Iași și apoi președinte al Consiliului Național al Apelor, până în martie 1984. Din 1979, fusese numit și membru al Consiliului de Stat. După 1984, Ion Iliescu nu a mai fost membru CC al PCR și nu s-a implicat în conducerea vreunui birou de organizație de bază. În acea perioadă, Radio Europa Liberă l-a pomenit ca pe un succesor al dictatorului. A fost numit director al Editurii Tehnice, funcție ocupată până la Revoluția din 1989. Ion Iliescu declară că și-a distrus carnetul de membru al PCR în seara de 21 decembrie 1989. În dimineața de 22 decembrie a plecat spre biroul său de la Casa Scânteii, de unde a văzut grupurile de oameni de pe platforme industriale mergând spre centrul orașului. După ora 12:51 a urmărit transmisiunea televizată a revoluționarilor, dintr-un birou al Ministerului Culturii din aceeași clădire, apoi a plecat spre locuința sa, însoțit de mai multe mașini de cunoștințe. A ajuns la Televiziunea Română în jurul orei 14:30, într-o transmisiune directă în care a apărut alături de oameni obișnuiți, disidenți persecutați de dictator și cadre superioare din Armată, Miliție sau Securitate. A fost introdus de Teodor Brateș: „Este fiul unui revoluționar, al unui patriot. El însuși, patriot!”. Ion Iliescu a preluat cuvântul și a condamnat: „Vinovat este Ceaușescu!”. A continuat anunțând constituirea unui „Comitet al Salvării Naționale”, iar discursul și conduita lui au demonstrat asumarea de către acesta a prerogativelor puterii în stat. Noua putere provizorie a fost recunoscută într-o ședință ținută la MApN, în jurul orei 16:00. În jurul orei 17:00, împreună cu Gelu Voican-Voiculescu, gl.mr.(r.) Nicolae Militaru și regizorul Sergiu Nicolaescu, Ion Iliescu vorbea mulțimii din Piața Palatului, din balconul central al CC al PCR, fiind prezentat de regizorul Alexa Visarion. După ce s-a adresat mulțimii cu „Stimați tovarăși…”, Ion Iliescu a fost huiduit. Continuând cu „Dragi concetățeni, clanul Ceaușescu a căzut…”, a putut anunța mai apoi constituirea noii structuri politice care a preluat conducerea țării. După acest moment, au început să fie trase focuri de armă în Piața Palatului. Balconul central al CC al PCR, plin de oameni și puternic luminat, nu a fost vizat. Grupul lui Ion Iliescu s-a instalat într-un birou din clădire, întâlnirea lor fiind filmată cu camera video a lui Paul Cozighian. Cuplul dictatorial Nicolae și Elena Ceaușescu fusese arestat într-o unitate militară din Târgoviște. În 22 decembrie, în jurul orei 23:25, alături și de Petre Roman, Dumitru Mazilu și Gelu Voican-Voiculescu, Ion Iliescu citește în transmisiune directă la TVR primul comunicat oficial al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN), o proclamație considerată programul politic al Revoluției. Punctul 9 anunța că România își va respecta angajamentele internaționale „în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varșovia”. La final, citind lista de membri „provizorii” ai CFSN care preluau puterea, Ion Iliescu a rostit: „…și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu”. Conform martorilor, în dimineața zilei de 23 decembrie, Ion Iliescu și Petre Roman au inițiat din clădirea TVR o discuție telefonică cu Ambasada URSS, prin care s-au asigurat că trupele sovietice ar putea interveni pentru restabilirea ordinii în țară. În 24 decembrie, într-o toaletă din Ministerul Apărării Naționale (MApN), pretinzând că are calitatea de președinte al CFSN, Ion Iliescu a redactat olograf și iscălit decretul de instituire a unui Tribunal Militar Excepțional, complet care avea să îi judece și condamne la moarte prin execuție pe Nicolae și Elena Ceaușescu, menționând că „urgența este impusă de dorința, în acest caz, a tuturor cetățenilor cinstiți ai României”. Documentul nu a avut un număr de înregistrare oficial. Procesul, organizat în 25 decembrie în numele CFSN, a fost cunoscut doar de către câțiva membri ai consiliului, apropiați lui Ion Iliescu. La proces au participat, în calitate de reprezentanți ai CFSN, Gelu Voican-Voiculescu și Virgil Măgureanu. Verdictul dat admitea recurs în termen de 10 zile, dar specifica și că „Sentința se execută imediat”. Execuția a avut loc la 5 minute după citirea sentinței, într-o unitate militară din Târgoviște, sub comanda generalului Victor Atanasie-Stănculescu, numit în 22 decembrie ministru al MApN de către Nicolae Ceaușescu, organizator al fugii dictatorului din CC al PCR, redevenit ministru al MApN în februarie 1990. Filmul procesului a fost transmis de TVR noaptea târziu, într-o variantă drastic editată și manipulată tehnic, sub pretextul protecției identității participanților la proces. În 2017, conform Rechizitoriului din Dosarul Revoluției, procurorii au constatat că „decizia privind judecarea fără respectarea drepturilor procesuale și executarea cuplului prezidențial Ceaușescu Nicolae și Elena a fost luată în deplină cunoștință de cauză de forul decizional al CFSN”. Alegerea legală a lui Ion Iliescu ca președinte al CFSN a fost făcută în 26 decembrie 1989 și publicată în Monitorul Oficial în ziua următoare. Tot în 27 decembrie, se publicau legi date de CFSN prin care se retrăgeau ordinele și titlurile celor doi soți Ceaușescu, se sista operațiunea comunistă de sistematizare a teritoriului, se restituiau sumele provenite din plata părților sociale, se abolea legea întreruperii cursului sarcinii și se renunța la adresarea în mod oficial cu apelativul „tovarășe”. Tot în aceeași zi, Departamentul Securității Statului a trecut prin lege în subordinea MApN. În 3 ianuarie 1990, Ion Iliescu și liderii CFSN au anunțat că FSN nu era și că nu se va constitui într-un partid politic. În 5 ianuarie 1990 au fost amnistiate infracțiunile politice. În 12 ianuarie 1990, Ion Iliescu s-a confruntat cu o opoziție deschisă când a răspuns chemării demonstranților din Piața Victoriei și a ieșit în fața sediului FSN să le vorbească din mijlocul lor, într-o transmisiune directă a TVR. Avea să fie ultima ieșire publică a sa într-o mulțime care nu era controlată. A fost ironizat cu scandarea „Nu mai da din mână!”, o gesticulație ce amintea oamenilor de discursurile lui Ceaușescu, a fost întrebat ce a făcut „în ultimii cinci ani” și i s-a cerut demisia. În 23 ianuarie, CFSN hotăra transformarea în formațiune politică, iar în 6 februarie 1990 partidul era înregistrat la Tribunal, cu Ion Iliescu membru fondator și președinte. Demonstrațiile opoziției democrate împotriva CFSN din 28 ianuarie și 18 februarie au avut parte de amenințarea sau chiar de venirea minerilor în București. După evenimentele sângeroase din februarie 1990 petrecute în Târgu Mureș, Ion Iliescu l-a propus și susținut pe Virgil Măgureanu să înființeze Serviciul Român de Informații, ulterior înființării serviciului fiind reinstalați în posturi oameni proveniți din fosta Securitate comunistă, pe același tip de structuri. În 5 aprilie 1990, în Vinerea Mare, la Moscova, Ion Iliescu a semnat Tratatul bilateral cu URSS, cu Mihail Gorbaciov. Tratatul ar fi blocat pentru 15 ani aderarea României la Alianța Nord-Atlantică (NATO), dar a fost ulterior oprit spre ratificarea Parlamentului de către Prim-ministrul Petre Roman. În 20 mai 1990, o zi care coincide cu „Duminica Orbului” din calendarul creștin-ortodox, simultan cu scrutinul primelor alegeri parlamentare libere post-decembriste, cu o prezență la vot de 86,19% din totalul alegătorilor, Ion Iliescu a fost ales Președinte al României cu 85,7% din voturi, iar FSN a câștigat majoritatea în Parlament, cu peste 60%. În iunie 1990, conform declarației Ministrului de interne aflat în funcție, responsabil și pentru reprimarea demonstranților din timpul Revoluției, Ion Iliescu a dat ordin verbal pentru întocmirea „Planului de evacuare a Pieței Universității”, plan aprobat de Prim-ministrul Petre Roman și executat în 13 iunie. În 14 iunie 1990, miile de mineri ajunși în București au fost asmuțiți asupra altor oameni de către Ion Iliescu, printr-un discurs ținut de la un balcon al Palatului Victoria, sediul guvernului, și au fost trimiși direct în Piața Universității. În ziua următoare, Ion Iliescu le-a mulțumit minerilor pentru acțiunile lor, care fuseseră violente, criminale și devastatoare. În septembrie 1991, o altă mineriadă a condus la destituirea guvernului Petre Roman, primul guvern al României de după 1989 constituit în mod democratic. Demisia acestuia a fost cerută la Palatul Cotroceni de Virgil Măgureanu, de față cu Președintele Ion Iliescu, și anunțată public de Alexandru Bârlădeanu, președintele Senatului, fără ca Petre Roman să fi acceptat să își dea demisia. În baza Constituției României din 1991, Ion Iliescu a mai fost ales Președinte între anii 1992 – 1996 și 2000 – 2004. În timpul celui de-al doilea său mandat, România a aderat la NATO și a încheiat negocierile de aderare la Uniunea Europeană. În ultima sa zi de mandat prezidențial, în 2004, Ion Iliescu l-a grațiat pe liderul minerilor, condamnat la 18 ani de închisoare pentru subminarea puterii de stat, dar a revocat actul în aceeași zi, la presiunea opiniei publice. În 2017, Ion Iliescu a fost trimis în judecată pentru infracțiuni contra umanității, în Dosarul Mineriadei din mai 1990. Deși legea recunoaște calitatea de revoluționar celor care au avut un merit în Revoluție până la ora decolării elicopterului lui Nicolae Ceaușescu de pe acoperișul clădirii CC al PCR iar, conform propriilor declarații, Ion Iliescu se afla la acea oră în clădirea Casei Scânteii, a intrat în posesia unui certificat de revoluționar în 2004. Certificatul a fost emis în ultimele zile ale ultimului său mandat prezidențial. Din 2004, este președintele Institutului Român al Revoluției din Decembrie. În 21 decembrie 2017, Ion Iliescu a fost acuzat de crime împotriva umanității în Dosarul Revoluției din 1989. Procurorii au arătat că acesta, „în calitate de șef de stat și guvern, președinte al CFSN și al Consiliului Militar Superior, cu intenție, începând cu ziua de 22 decembrie 1989, orele 19:30, a dezinformat în mod direct prin aparițiile sale televizate și emiterea de comunicate de presă (contribuind astfel în mod decisiv la instaurarea unei psihoze generalizate a terorismului, psihoză concretizată în numeroase situații de foc fratricid, trageri haotice cu muniție militară etc.), a participat la dezinformarea și diversiunea exercitate pentru executarea cuplului Ceaușescu (25 decembrie 1989) și a acceptat și și-a asumat politic (în intervalul 22-31 decembrie 1989) inducerea în eroare coordonată și exercitată de unele cadre cu funcții de conducere din MApN (al căror șef era), fără a interveni pentru stoparea acesteia”, contribuind astfel „la decesul unui număr de 853 persoane, rănirea unui număr de 2157 persoane, privarea gravă de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internațional a 489 de persoane și cauzarea de suferințe psihice altor persoane”.