László Tokés (n. 1952)

Pastor reformat, politician. Este omul care simbolizează scânteia declanșării Revoluției române din 1989. Opozant față de regimul comunist din România, fiind critic în mod public în special la situația din Biserica reformată și la planul lui Nicolae Ceaușescu de sistematizare rurală prin demolarea mai multor sate. În 15 decembrie 1989, la Timișoara, László Tokés era arestat la domiciliu, supravegheat de Securitate și Miliție, fiind acuzat de spionaj și trădare în urma unui interviu acordat televiziunii maghiare în martie 1989. Un grup de credincioși protestanți s-au adunat, în fața casei sale parohiale din strada Timotei Cipariu, pentru a împiedica evacuarea sa din locuință, pe care o anunțase enoriașilor în ultima slujbă duminicală. În 16 decembrie, credincioșilor li s-au alăturat și alți trecători. Au început să scandeze lozinci împotriva comunismului și a dictatorului și au oprit circulația tramvaielor. Au apărut forțele de ordine, un milițian a lovit în cap o femeie, iar oamenii au reacționat. Miliția a intervenit și astfel a început lupta de stradă care a generat mișcarea populară de a doua zi. În noaptea de 17 decembrie, László Tokés a fost evacuat cu forța din casă, dus și anchetat de către Securitate într-o stare de semi-detenție, în casa parohială din Mineu, județul Sălaj, acolo unde fusese repartizat de Biserică. Un obiectiv al autorităților ar fi fost să-l convingă să apară la televiziune și să afirme colaborarea lui cu servicii secrete străine, pentru a justifica intervențiile violente din Timișoara. În 22 decembrie a fost numit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale, fără știința sa. Între 1990 – 2009 a fost episcop al Eparhiei Reformate de Piatra Craiului, cu sediul în Oradea. În prezent are dublă cetățenie, atât română, cât și maghiară. La alegerile europarlamentare din 2007, a fost ales eurodeputat independent din partea României. În 2009, a fost reales în această funcție pe lista Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, al cărei președinte de onoare este. În 2009, la 20 de ani de la Revoluție, Președintele României Traian Băsescu i-a oferit Ordinul „Steaua României” pentru rolul istoric avut în 1989. Din 2010 până în anul 2012 a deținut funcția de vicepreședinte al Parlamentului European. În iulie 2013, participând la lucrările Universității de Vară Balvanyos, László Tokés i-a adresat premierului Ungariei, Viktor Orbán, o serie de propuneri pentru un acord bilateral interguvernamental între România și Ungaria. Una dintre acestea viza asumarea de către Guvernul Ungariei a unui rol în supravegherea respectării drepturilor minorității maghiare transilvănene și de sesizare a instituțiilor internaționale în cazul în care unele drepturi ar fi încălcate. Expresia „védhatalmi státusz” a fost tradusă de o agenție de presă română ca „protectorat”, neconform cu sensul ei lingvistic de „statut de putere protectoare”. Informația a fost interpretată public ca o idee contrară valorilor Constituției României și a condus la decizia Președintelui României Klaus Iohannis de retragere a Ordinului acordat lui, în 2009. Măsura a fost contestată în instanță de către László Tokés, însă a devenit definitivă după ce Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul său, în 2016. La alegerile europarlamentare din 2014, László Tokés a obținut un nou mandat, al optulea, de această dată ca reprezentant al Ungariei, fiind ales pe lista FIDESZ-Magyar Polgári Szövetség-Kereszténydemokrata Néppárt. 

Laura Codruța Kövesi (n. 1973) 

Procuror. Procuror-șef la Parchetul European (EPPO), numită de la înființarea instituției, din septembrie 2019, pentru șapte ani. (…) Între 1995 și 1999, a fost procuror, la Sibiu. În 2006 a devenit prima femeie și cel mai tânăr Procuror General pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) din istoria României. După 1989, a fost singurul deținător al acestei funcții pe întreaga durată a mandatului acordat. În 2011, a obținut titlul de doctor în drept cu teza „Combaterea crimei organizate prin dispoziții de drept penal”. În 2013, a fost numită Procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA), de către Președintele României Traian Băsescu, la propunerea Prim-ministrului Victor Ponta. În perioada mandatului său, DNA a accelerat cu succes lupta împotriva corupției la nivel înalt, înregistrându-se condamnări pentru primari, parlamentari, miniștri și un ex-(…) În februarie 2018, un nou Ministru al Justiției, numit de PSD, a inițiat procedura de revocare a sa din funcție, în baza unui raport controversat. Văzută ca un atac la independența justiției, acțiunea ministrului a generat noi proteste în mai multe orașe din țară. Președintele României Klaus Iohannis a anunțat că nu va da curs propunerii de revocare și a criticat raportul întocmit. Ulterior, Viorica Dăncilă, Prim-ministrul României, a sesizat Curtea Constituțională a României, care a constatat existența unui „conflict juridic de natură constituțională între ministrul Justiției și Președintele României” și a cerut Președintelui să o revoce din funcție pe Laura Kövesi. În iulie 2018, în ziua revocării sale, Laura Kövesi a subliniat public că „procedura de revocare (…) nu a întrunit condițiile prevăzute de lege” și „motivele invocate de ministrul Justiției sunt nereale și neîntemeiate”. (…) În mai 2020 a câștigat procesul intentat la CEDO privind revocarea ei, fără să ceară daune materiale. Decizia CEDO a relevat, în premieră europeană, încălcarea a două drepturi fundamentale ale unei persoane printr-o singură decizie a unei Curți Constituționale. Decizia CEDO se aplică pe viitor, la nivel european. Laura Codruța Kövesi a dedicat acțiunea sa independenței procurorilor din România și Europa. (Fragment din textul ediției a doua a cărții “Oameni.Putere.România.”, publicată în luna octombrie a anului 2020).

Ioana-Izabela Odor (n. 1950) 

Femeia cu rochie albastră. E născută în ziua de 22 decembrie. În 14 iunie 1990, o fotografie a făcut înconjurul lumii: o femeie era luată pe sus de mai mulți mineri amenințători, care purtau salopete, căști, bâte și bastoane. Unul dintre ei era învelit în steagul României. Imaginea a fost surprinsă în acea dimineață de fotograful Andrei Iliescu, pentru agenția France Presse, în mijlocul Bucureștiului, în imediata apropiere a Pieței Universității, locul unde cu câteva luni înainte muriseră oameni luptând împotriva comunismului și locul în care avusese loc manifestația-maraton împotriva nou instauratei puteri politice. Ioana-Izabela Odor avea 39 de ani, era cercetătoare la Institutul de Metrologie din București, luase parte la demonstrațiile anti-Frontul Salvării Naționale din Piața Universității și tocmai intervenise împotriva brutalităților comise de mineri asupra unui om bătrân, lângă Sala Dalles. Imediat după intervenția sa a fost vizată, abordată și bătută de mai mulți mineri, adunați brusc în jurul ei. Printre aceștia a văzut și unul care, prin curățenia corpului, a salopetei și a cămășii, nu părea tocmai miner. Unii dintre primii ei agresori au fost chiar minerii din fotografie, care au preluat-o spunându-i că o duc la Poliție. A reținut că unii bucureșteni aplaudau scena, de la distanță. Minerii au continuat să o lovească până în holul Hotelului Intercontinental, unde a fost eliberată de un civil îmbrăcat cu o cămașă albă, după o scurtă legitimare și verificare a profesiei sale. A fost condusă de eliberatorul ei spre o zonă mai liniștită și sfătuită să nu mai revină în acea zonă. Abia ajunsă acasă, a realizat că e plină de vânătăi pe spate, pe șolduri, pe brațe și că are un dinte rupt. Pentru că în timp ce era bătută strigase „Istoria o să vă pedepsească!”, a ținut să obțină un certificat medico-legal pentru vătămările sale corporale. (…) Bilanțul acelor zile conține persoane ucise și rănite prin împușcare, peste 1.300 de persoane care au suferit vătămări fizice și peste 1.200 de persoane care au fost private de dreptul la libertate, pe motive de ordin politic. Până în 2020, Justiția din România nu a găsit niciun vinovat pentru aceste fapte. Acțiunea a generat primul exod în masă al românilor în străinătate. În prezent, Ioana-Izabela Odor e pensionară și e președinte de bloc. A iertat, nu a uitat. (Fragment din textul ediției a doua a cărții “Oameni.Putere.România.”, publicată în luna octombrie a anului 2020).

Alexandru Andrieș (n. 1954) 

Arhitect, muzician, cântăreț de blues, jazz, născut în orașul Stalin, actualmente Brașov. A debutat solistic în 1974, în Club A din București. În 1979 a debutat scenic la Festivalul de jazz & rock Brașov. În 1980, la prima sa apariție la cel mai prestigios festival național de jazz, la Sibiu, și-a început recitalul cu „Blues-ul Generalului Pacepa”. Cu doi ani mai devreme, general locotenent în Ministerul de Interne, Mihai Pacepa, omul „numărul 2” în ierarhia spionajului românesc și consilier personal pe probleme de securitate al dictatorului Nicolae Ceaușescu, ceruse azil politic în SUA. (…) În 1983, la Galele de jazz de la Costinești, a cântat „Mie mi-e somn”, cu versuri care îl indicau aproape direct pe dictator: „Cântecele mele nu sunt la radio/ Și nici la televizor,/ Prietenii mei își bat joc de mine / Și mi-e ciudă de mor… / Dacă cumva deschizi aparatul, / Indiferent de oră, noapte sau zi, / E unul acolo care cântă mereu, / Imposibil să nu-l știi ! / Și te-apucă un somn…”. (…) În prima lună a anului 1990, a propus aceleiași case de producție imprimarea unui disc cu melodiile sale „subversive” din timpul comunismului. A fost refuzat în prima fază de directorul aflat în funcție, acesta răzgândindu-se ulterior pentru că a fost „amenințat” cu o conferință de presă pe subiectul refuzului său. A rezultat albumul „Interzis” care, folosind înregistrările pe viu ale melodiilor din perioada comunistă și reacțiile publicului la ele, a câștigat premiul Discul de Aur pentru cel mai mare tiraj vândut în acel an în România, devenind primul disc cu acest tip de premiu acordat vreodată în România. În 1993, în condițiile în care Televiziunea Română asigura cvasi-audiența în domeniul vizual și era acuzată de aservire față de putere, iar Președintele Ion Iliescu fusese ales la primul său mandat constituțional într-o atmosferă politică plină de controverse, Alexandru Andrieș susținea primul său concert la Festivalul „Cerbul de Aur” din Brașov. Cu un clar mesaj antiprezidențial, cântecul „Fără titlu” a fost precedat de o întrerupere de aproape un minut a transmisiunii, continuarea concertului datorându-se în principal reacției tehnicienilor din sindicatul TVR (…). În 2004, Președintele României Ion Iliescu i-a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, „pentru contribuțiile deosebite în activitatea artistică și culturală din țara noastră, pentru promovarea civilizației și istoriei românești”. Alexandru Andrieș a refuzat imediat distincția, publicând un comunicat oficial în care își explica gestul: „Îmi e imposibil să accept ca aceeași semnătură care se lăfăia pe grațierea lui Miron Cozma să existe și pe distincția pe care am auzit că mi-ați fi acordat-o”. Alexandru Andrieș este Conferențiar Doctor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, membru al Uniunii Arhitecților din România din 1980. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1994, pictor și grafician. Este membru al Asociației Ziariștilor din România și al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, din anul 1994. (Fragment din textul ediției a doua a cărții “Oameni.Putere.România.”, publicată în luna octombrie a anului 2020).

Mădălin Hodor (n. 1977) 

IIstoric, cercetător. Absolvent al Facultății de Istorie a Universității „Al.I. Cuza” din Iași, în 1999, cu studii aprofundate cu specializare în istorie medievală universală. Din 2000, angajat ca funcționar în cadrul Direcției Investigații a Consiliului Național pentru Studierea Arhivei Securității (CNSAS). În 2018 deținea acreditări ca cercetător pentru lucrările: „Cadrele Securității, 1948-1989”, „Istoria spionajului românesc de la Al Doilea Război Mondial la Revoluția din Decembrie 1989” și „Revoluția Română din Decembrie 1989”. A dezvăluit adevăruri inedite din comunism și, în special, din perioada dictaturii ceaușiste. În ultimii ani s-a concentrat pe cercetarea științifică a contextului social și economic care a generat Revoluția din 1989, reușind să deconstruiască mituri și teorii conspiraționiste. A documentat recrutarea lui Victor Atanasie Stănculescu în 1952, în Securitate, în baza recomandării lui Vasile Milea, ambii militari importanți în represiunea de la Timișoara și București. A relevat mecanismele care au generat panica și dispersarea demonstranților de la mitingul organizat de Nicolae Ceaușescu în 21 decembrie 1989, în Piața Palatului. A deconspirat colaboratori cu notorietate ai poliției politice comuniste, acțiuni secrete ale Securității, relevând fațete inedite din activitatea foștilor lucrători ai Securității, a foștilor nomenclaturiști sau a militarilor din perioada comunistă și a modalităților lor de supraviețuire și dezvoltare în rețele de interese, ulterior căderii regimului comunist. Mădălin Hodor a readus în atenția publică documentele jafului armat declanșat de comuniști la scară națională prin confiscarea averilor de la „dușmanii poporului”. A documentat destinul banilor realizați din tranzacțiile externe ale regimului mafiot al lui Ceaușescu, bani care, ajunși în posesia unor personalități actuale, produc în continuare corupție, într-un adevărat „război de capturare a Statului”. A sesizat public pericolele ascunse în campaniile de dezinformare, desfășurate inclusiv prin cercetările științifice ale unor colegi de la Direcția Cercetare a CNSAS, prin care e creată o falsă distincție între Securitatea „rea” și o alta descrisă ca „bună”. A atras public atenția asupra riscurilor privind avizarea lui Cazimir Ionescu ca membru al Colegiului CNSAS de către Parlament, în 2018, acesta fiind trimis în judecată în 2017 pentru crime împotriva umanității în dosarul Mineriadei 1990. În 2018, după ce a publicat o listă de intelectuali de notorietate care colaborau în mai 1985 cu o unitate a Securității care urmărea emigrația românească, a fost sancționat de CNSAS cu reținerea unor drepturi salariale și i s-au anulat acreditările. Ulterior, a fost hărțuit în justiție de Colegiul CNSAS. În 2020, instanța a motivat decizia în favoarea sa, făcând referire la apărarea libertății de exprimare și la protecția sa ca „avertizor de integritate”, statut aplicabil personalului din instituțiile publice care sesizează nereguli sau ilegalități. Mădălin Hodor militează pentru comasarea și punerea la dispoziția cercetătorilor a arhivelor Securității de către o singură instituție, arhivele fiind fragmentate în prezent între SRI, SIE, Ministerul Justiției, Ministerul de Interne, Ministerul Apărării Naționale și Arhivele Naționale, și pentru liberul acces la acestea. Consideră că astfel s-ar putea dovedi mai bine, printre altele, modul în care Securitatea a funcționat în comunism în strânsă legătură atât cu Armata, cât și cu Procuratura și Justiția. În 21 decembrie 2019, a adresat Președintelui României Klaus Iohannis, alături de mai mulți intelectuali și activiști, o scrisoare deschisă prin care solicitau sprijinul pentru repararea nedreptăților istorice asupra victimelor Revoluției prin „ascunderea vinovățiilor Securității pentru crimele făcute atât de dinainte de 22 decembrie cât și de după fuga dictatorului”. În 2019, Mădălin Hodor a fost co-autor al cărții „Trăgători și mistificatori” alături de Roland O. Thomasson și de Andrei Ursu, fiul unei victime emblematice a regimului comunist. Volumul dezvăluie modul în care s-au protejat cei responsabili pentru moartea revoluționarilor, documentează folosirea armelor împotriva demonstranților și oferă o viziune la stabilirea identității „teroriștilor”, plasându-i ca parte dintr-un plan prestabilit secret al autorităților comuniste. Totodată, cartea repune în atenția publică și valorizează eroismul maselor populare care, în 1989, au forțat și au reușit să ducă la căderea regimului comunist.

Nicușor Dan (n. 1969) 

Activist civic, matematician și politician. A fost primul președinte al partidului „Uniunea Salvați România” (USR), cel mai tânăr partid care a obținut reprezentarea în Parlamentul României, chiar sub conducerea sa. (..) În 1998, Nicușor Dan a fondat Asociația „Tinerii pentru Acțiune Civică”, care își propunea să catalizeze inițiativele tinerilor care doreau o schimbare în România. În 2006, a înființat Asociația „Salvați Bucureștiul” ca o reacție la tot mai numeroasele demolări ale caselor de patrimoniu de către speculatorii imobiliari și la reducerea continuă a spațiilor verzi ale orașului. În noiembrie 2011, Nicușor Dan și-a anunțat ca independent prima candidatură pentru postul de Primar al Bucureștiului, obținând poziția a patra, cu 8,48% din voturile exprimate. În iunie 2015, a anunțat lansarea platformei politice a Uniunii Salvați Bucureștiul (USB) cu care își propunea câștigarea alegerilor locale din 2016 în București. A obținut locul doi în cursa electorală, cu 30,5% și a fost ales consilier general al Bucureștiului. În august 2016, activitatea USB a fost extinsă la nivel național sub numele de Uniunea Salvați România (USR), un partid înființat în prealabil, la Vaslui, de partenera sa de viață. La câteva luni de la înființare, USR a obținut 8,9% din voturi la alegerile parlamentare și a ocupat locul 3 în preferința electorilor români. Nicușor Dan a devenit, la prima sa candidatură, deputat în Parlamentul României. În data de 1 iunie 2017, Nicușor Dan și-a anunțat oficial demisia din USR, motivând că nu este de acord cu decizia conducerii partidului ca USR să adopte neapărat o poziție în legătură cu propunerea de revizuire a Constituției în ceea ce privește redefinirea termenului legal de „familie”, el preferând ca partidul să se adreseze tuturor românilor. Ulterior demisiei, devine parlamentar independent, afiliat Grupului Parlamentar al USR. În 2019, și-a anunțat candidatura ca independent la Primăria Capitalei, pentru alegerile din 2020, și a cerut sprijinul partidelor de opoziție pentru susținerea candidaturii sale. Pentru a-și asigura independența și a soluționa chestiuni tehnice legate de procedurile electorale, a folosit un partid politic, Uniunea Forțelor Locale, înființat de trei persoane apropiate lui. În februarie 2020, a obținut susținerea PNL pentru o candidatură la Primăria Capitalei și ulterior a fost susținut și de USR, partidul pe care îl înființase. (…) În 27 septembrie 2020, alegătorii l-au desemnat câștigător al funcției de Primar General al Municipiului București, devenind astfel la acel moment al doilea politician ca legitimitate oferită de un vot popular, după Președintele României. (Fragment din textul ediției a doua a cărții “Oameni.Putere.România.”, publicată în luna octombrie a anului 2020).

Ioan Mănucu (n. 1944) 

Inginer. În 13 iunie 1990 era în gara CFR Craiova șef al Instalațiilor Fixe Tracțiune Electrică (IFTE). Știa de evenimentele petrecute în acea zi în București și cunoștea efectele altor deplasări ale minerilor în Capitală. În jurul orei 19, nefiind de serviciu, află de la colegii din dispecerat că din Petroșani și Motru au fost formate patru „trenuri speciale” cu destinația București, trenuri care urmau să tranziteze Craiova cu aproximativ 5.000 de mineri. Conform normativelor legale, un „tren special” trebuia comandat cu minimum două săptămâni în prealabil și, pentru a circula, trebuia achitată o taxă cu trei zile înainte de efectuarea transportului comandat. Ioan Mănucu era responsabil și de aplicarea „Statutului disciplinar din transporturi și telecomunicații”, care preciza că este interzisă personalului Căii Ferate Române (CFR) orice organizare cu caracter antisocial. În jurul orei 20 s-a dus la Punctul Dispecer al gării și a preluat comanda asumându-și întreaga răspundere. În jurul orei 21, constatând ilegalitatea transporturilor, Ioan Mănucu a decis deconectarea liniei de contact pentru tracțiunea electrică a acestor patru trenuri, oprindu-le pe tronsonul Valea Sadului – Lainici. La scurt timp, directorul general al Regionalei CFR Craiova i-a ordonat telefonic repunerea tensiunii în linia de contact. Refuzat, directorul general s-a deplasat la Punctul Dispecer pentru a-l presa să o facă. Ioan Mănucu i s-a opus, explicându-i ilegalitățile constatate. (…) Trenurile au fost repuse în mișcare, într-o formă legală, în jurul orelor 24, printr-o telegramă emisă de un regulator de circulație CFR de la București. Ajunși în București abia în dimineața următoare, în 14 iunie, minerii au acționat la indicațiile celor care i-au adus, însă au fost obligați să o facă la lumina zilei. În 15 iunie 1990, Ioan Mănucu a fost concediat prin desfacerea disciplinară a contractului de muncă, cu acordul liderilor de sindicat, și a fost cercetat penal în baza unei fapte care, avea să se dovedească în august 1990, nu era prevăzută de legea penală. A fost repus în funcție prin Justiție, după ani de procese, fără însă ca Justiția să considere demiterea sa un abuz în funcție al instituției și al persoanelor din instituție și nici să îl despăgubească. După 30 de ani, deși afirmațiile Parchetului General nu sunt ca un adevăr juridic probat, rechizitoriul Dosarului mineriadei din 13-15 iunie 1990 descrie eforturile organizatorice ale prefecților, directorilor de întreprinderi și sindicate miniere, ale șefilor CFR și ale unor parlamentari ai Frontului Salvării Naționale ca planul lui Ion Iliescu de a aduce minerii la București să fie împlinit. Ioan Mănucu este singurul om care s-a contrapus acestui plan, îndeplinindu-și obligațiile legale. (Fragment din textul ediției a doua a cărții “Oameni.Putere.România.”, publicată în luna octombrie a anului 2020).

Rodica Mariana Farcău (n. 1962) 

Revoluționară din Timișoara. Provenită dintr-o familie cu opt copii. Cu câteva zile înainte de 17 decembrie 1989, s-a solidarizat cu câteva prietene de-ale sale, unguroaice, sârboaice și nemțoaice, pentru a se opune deportării pastorului László Tokés. Având o soră și un frate arestați, s-a îndreptat în 17 decembrie 1989 spre sediul Securității, demonstrând pentru eliberarea manifestanților reținuți acolo. A fost împușcată în apropierea Podului Decebal, din direcția unui cordon format de Armată și de Securitate. S-a tras asupra lor fără somație, de la mică distanță. Rodica Mariana Farcău a fost lovită de două gloanțe, unul de mitralieră și altul de pistol, în mână și în abdomen. A fost dusă în stare critică la Spitalul Municipal din Timișoara. În 18 decembrie 2017, cu acordul conducerii spitalului, lucrători ai Securității au activat în spital preluând o parte din răniții din saloane și ducându-i cu lifturile spre morga din subsol, sub pretextul unui interogatoriu. Mulți dintre răniți au fost astfel împușcați mortal. Mariana Farcău a fost și ea dusă pe acest drum. Debranșată de la perfuziile de glucoză și sânge, a intrat imediat în comă și a leșinat. Securiștii au crezut că a murit și au lăsat-o alături de celelalte cadavre. În timpul în care se aștepta încărcarea cadavrelor într-un vehicul aparținând Comtim, cel mai mare combinat de creștere a porcilor din Romania comunistă, un brancardier și un infirmier au sesizat că ea mișca. Cei doi au ascuns-o într-o încăpere, salvându-i viața. În acea noapte, camionul a transportat cadavrele la crematoriul Cenușa din București, singurul funcțional din țară. Operațiunea secretă, codificată „Trandafirul”, fusese ordonată de soția dictatorului Ceaușescu. 43 de cadavre din cele 65 ale morților Timișoarei acelei zile au fost transportate în secret, 40 au fost arse peste noapte și apoi aruncate la o gură de canal din Popești-Leordeni. Alte corpuri au fost îngropate într-o groapă comună. Documentele care conțineau cauzele deceselor au fost distruse, familiilor celor uciși urmând să li se spună că aceștia fugiseră în străinătate. Aflată în continuare în stare de inconștiență, Mariana Farcău a fost scoasă din spital, transportată la Spitalul de Ortopedie și apoi la Spitalul Județean, unde s-a trezit înconjurată de mulți alți răniți. A aflat cum a supraviețuit când a citit declarațiile celor doi salvatori ai săi în procesul „Lotului Timișoara”, proces în care au fost trimiși în judecată ofițeri ai Miliției, Securității și reprezentanți din vârful PCR considerați vinovați de reprimarea brutală a manifestațiilor din perioada 16 – 20 decembrie 1989. Brancardierul s-a sinucis în 1991, iar infirmierul a plecat din țară, fără urmă. Mariana Farcău nu i-a întâlnit niciodată. În 9 ianuarie 1990, a fost transferată la București cu un elicopter militar. În 12 ianuarie a ajuns în Franța pentru noi intervenții chirurgicale, ulterior stabilindu-se cu reședința acolo. Sora ei, Liliana-Elena, și fratele ei, Vasile, cei care au fost arestați și bătuți cu bestialitate de Securitate în decembrie 1989, au plecat și ei după 1990 și au trăit în alte țări. Mariana Farcău nu a solicitat Statului român niciun fel de despăgubiri pentru suferințele din decembrie 1989, deși trăiește „cu traume ireversibile, și morale, și psihice, și fizice, și materiale”. S-a implicat sub diferite forme în constituirea și continuarea cercetărilor și a procedurilor judiciare care au generat și întreținut dosarul Revoluției și cauzele conexe lui, luptând uneori chiar împotriva voinței și acțiunilor autorităților române. A revenit în țară pentru comemorările Revoluției din decembrie, prima oară în 19 decembrie 1992. În 2008, a demonstrat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) din Strasbourg pentru urgentarea procedurii dosarului Revoluției și a fost primită în audiență de către președintele CEDO, alături și de alți activiști. În 2017 a reacționat public la încercările Guvernului și Legislativului de schimbare a legilor Justiției, considerând că modificările sunt „de așa natură ca criminalii Revoluției și hoții de pe tot parcursul, din ’89 și până acum, să fie absolviți de vină”. A fost rănită în timpul demonstrației diasporei din 10 august 2018 în Piața Victoriei și s-a constituit ca parte civilă vătămată în dosarul violențelor cu care jandarmii au acționat împotriva protestatarilor. Deține decorația de „Luptător pentru Victoria Revoluției Române – Luptător Rănit”.

Mariana Gherghina-Beșciu (n. 1954) 

Asistentă medicală specializată în pediatrie și creșterea copiilor, disidentă politic. În 1977, împreună cu Nicolae Ion și Gheorghe Gherghina, aflaseră de la Radio Europa Liberă de arestarea scriitorului Paul Goma și au hotărât să ia atitudine împotriva regimului comunist. Cei trei au înființat clandestin Partidul Liber Român (PLR), care funcționa în subsolul unui bloc de nefamiliști din Capitală și, fără să-l fi cunoscut în persoană pe scriitor, l-au numit președinte al partidului. În numele partidului lor și al unui Comitet Central Liber, au produs 20.000 de manifeste scrise cu tuș de culoare roșie, folosindu-se pentru multiplicare de un aparat confecționat artizanal și acționat manual.(…) Timp de patru ani, Miliția și Securitatea nu i-au putut descoperi. După această experiență, Mariana Beșciu și Gheorghe Gherghina au început o relație de dragoste, s-au căsătorit în 1979 și au adus pe lume doi fii, în următorii doi ani. În iunie 1981, băieții familiei Gherghina-Beșciu aveau unu și, respectiv, doi ani, iar mama lor era însărcinată. În acea lună, fiul lui Nicolae Ion, pentru a evita condamnarea primită în urma unui accident de mașină pe care îl produsese, și-a denunțat tatăl ca autor al protestului politic. Cei trei au fost arestați și anchetați patru luni în sediul Securității din str. Calea Rahovei, situat atunci chiar lângă Tribunalul Suprem. Unul dintre obiectivele anchetei era identificarea altor membri ai partidului. În timpul anchetei, Marianei Gherghina-Beșciu i s-a permis să plece acasă timp de două săptămâni de la arestare, apoi a fost deținută continuu. A fost privată de somn, agresată verbal, amenințată de mai multe ori cu trimiterea copiilor la internat și cu condamnarea la moarte. A fost bătută, o singură dată, de către anchetatorul soțului ei. Acesta i-a dat în frunte un pumn în care ținea un mănunchi de chei, pentru motivul că ea făcuse o declarație din proprie inițiativă și nu una dictată de anchetatorul său. Declarația preciza că manifestele fuseseră destinate informării corecte a cetățenilor cu privire la drepturile omului cuprinse în Tratatul de la Helsinki, semnat de Nicolae Ceaușescu. Cei trei ar fi dorit să îi reamintească astfel tovarășului acest lucru, ca să îi elibereze pe Paul Goma și pe toți deținuții politic din România. Agresiunea suferită i-a pricinuit Marianei Gherghina-Beșciu un avort spontan. În celula în care era închisă, fără să aibă îngrijire medicală, fătul de patru luni a ajuns în gaura unui veceu turcesc. Cei trei disidenți au fost condamnați de Tribunalul Militar, iar ea a primit o pedeapsă de 5 ani de închisoare care, în urma grațierii acordate prin Decretul prezidențial nr. 189 din 23 august 1981, ar fi trebuit să înceteze imediat. Văzând că ea scapă de închisoare, anchetatorii și șeful lor au încercat să îi fabrice un dosar pentru avorturi ilegale și furt de curent electric, medicamente și instrumentar medical. A fost reținută ilegal, până în 15 septembrie, după care a fost eliberată și supusă unui regim de supraveghere foarte drastic. Ion Nicolae a făcut 5 ani de închisoare, a emigrat în SUA după Revoluție, unde a murit în 2005. Gheorghe Gherghina-Beșciu, care în 1977 avea 36 de ani, a făcut 4 ani de închisoare și a murit în februarie 2020. Mariana Gherghina-Beșciu a schimbat la un moment dat specializarea de pediatrie pentru asistență medicală pentru adulți, pentru că nu mai rezista să vadă copii murind. A ieșit la pensie în 2020. Pensiei ei i se adaugă o indemnizație lunară de fost deținut politic, oferită de Statul român, în valoare de aproximativ 27 de euro. Consideră că un asistent medical trebuie să știe să iubească oamenii. Nu are nicio dorință de răzbunare. Declară că nu regretă nimic din ceea ce a făcut.  (Fragment din textul ediției a doua a cărții “Oameni.Putere.România.”, publicată în luna octombrie a anului 2020).

Ana Blandiana (n. 1942) 

Poetă, scriitoare, publicistă, disidentă anticomunistă și luptătoare pentru libertate civică. Otilia-Valeria Coman este născută la Timișoara, pseudonimul său literar fiind inspirat de numele satului de origine al mamei sale. Este fiica unui preot ortodox care, după instaurarea regimului comunist, a fost arestat ca „dușman al poporului” și a murit într-un accident de mașină la scurt timp după eliberarea sa din detenția politică. Ana Blandiana a debutat ca poetă în reviste de tineret, în 1954, când tatăl său era închis, folosindu-și pseudonimul pentru a evita șicanele regimului. A fost descoperită și a trebuit să aștepte patru ani permisiunile de publicare și de înscriere la facultate. A muncit pe un șantier de construcții. (…) Între 1960 și 1963, a avut prima interdicție de publicare. A revenit în 1964 și s-a impus printre poeții cei mai reprezentativi ai perioadei. Abia între 1968 și 1974, după absolvirea în 1967 a Facultății de Filologie a Universității din Cluj, reușește să colaboreze cu mai multe reviste și periodice din țară. În 1969, a primit premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie, iar în 1970, Premiul pentru poezie al Academiei Române. Între 1975 și 1977, Ana Blandiana a fost bibliotecară la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București, apoi a fost redactor la Uniunea Scriitorilor, între 1977 și 1979. În 1982 a primit premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București și Premiul Internațional “Gottfried von Herder”, la Viena. În 1985 a urmat a doua interdicție de la publicare, după apariția unei serii de patru poeme în revista studențească „Amfiteatru”, editată de Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România. „Eu cred”, „Totul”, „Delimitări” și „Cruciada copiilor” au fost considerate subversive și au fost interzise. De exemplu, „Cruciada copiilor” a fost interpretată ca o critică a sistemului care interzicea întreruperile de sarcină. (…) Ana Blandiana a scăpat de interdicție până în 1988 când, într-un volum de poezii pentru copii, l-a parodiat pe dictator prin personajul Motanului Arpagic. Publicul l-a identificat rapid pe Ceaușescu, tirajul volumului s-a epuizat în ore, iar porecla argotică a șefului statului a devenit în câteva zile chiar numele motanului. (…) În decembrie 1989, numele său a apărut pe lista membrilor fondatori ai Consiliului Provizoriu al Frontului Salvării Naționale (CFSN), fără să fi fost întrebată. Pe 27 decembrie 1989 i s-a propus funcția de vicepreședinte al CFSN, dar a refuzat. A demisionat din CFSN la 29 ianuarie 1990, în semn de protest față de transformarea FSN în partid politic și ca urmare a violențelor îndreptate împotriva opoziției. Din aprilie 1990 a participat la mitingurile organizate în Piața Universității, a fost unul dintre inițiatorii „Alianței Civice” și președinte al organizației între 1991 – 2001. (…) Din aprilie 1995, este președintă-fondatoare a Fundației Academia Civică. Este președintă de onoare a PEN Club România, membră a Academiei Europene de Poezie, membră a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO). Este Cetățean de Onoare al municipiului Timișoara. A primit decorația regală “Nihil Sine Deo”, Ordinul Legiunii de Onoare în grad de Cavaler, în 2009. A primit Premiul Național de Poezie, 1997, Premiul „Opera Omnia”, 2001; Premiul Internațional “Vilenica”, 2002 și, în 2016, Premiul „Poetul European al Libertății”, pentru volumul „Patria mea A4”.  (Fragment din textul ediției a doua a cărții “Oameni.Putere.România.”, publicată în luna octombrie a anului 2020).